C’est le commencement de la fin (fr. „E începutul sfîrșitului”). Această expresie, care a găsit ecou mai ales prin originala împerechere a două noțiuni antinomice, este atribuită cinicului diplomat francez Talleyrand (vezi On ne prête qu’aux riches). El ar fi spus-o atunci cînd, întors de pe insula Elba, Napoleon a mai făcut o ultimă încercare desperată de a reaprinde steaua apusă a gloriei. Dar criticul francez Sainte-Beuve, în Portraits de femmes (madame de Staël), pretinde că aceste cuvinte ar fi fost rostite în saloanele Parisului încă după dezastrul campaniei napoleoniene din Rusia (1812), deci cu vreo doi ani înainte. Alți cercetători au găsit expresia (e drept că sub o formă mai complicată) la o dată mult anterioară, și anume la Shakespeare, în prologul la Visul unei nopți de vară. Ea e folosită spre a indica o fază cînd finalul unei acțiuni, al unei întreprinderi, al unei căsnicii, iubiri, prietenii etc. începe a se întrezări clar. IST.